Stima de sine

   Copilul cunoaste lumea, asa cum i-o zugraveste mama. Increderea in sine, o dobandim cand suntem mici, in primul an de viata, cand suntem oglinditi de privirea mamei, cand ne vedem in atitudinea si gesturile ei increzatoare, asiguratoare, care ne spun ca suntem valorosi. Asa cum suntem, nici mai mult, nici mai putin. Daca e relativ constanta in aceasta atitudine, putem face fata mai usor tuturor dificultatilor pe care le intampinam. Existam si ne dezvoltam cu incredere, pentru ca suntem vazuti.   

   Insa, daca mama e absenta emotional, din varii motive (poate trece printr-o depresie, este intr-o situatie de viata stresanta, este prinsa intr-un conflict cu partenerul, este foarte centrata pe sine, este abuziva, etc.) este foarte anxioasa sau, pur si simplu, are la randul sau o stima de sine scazuta, ea nu ii mai transmite copilului lucruri despre el, ci despre ea si suferinta ei. Si copilul se simte nevazut, nedescoperit, invata ca asa e viata, o viata in care nu esti important, nu esti apreciat, in care este suferinta si teama. Si incearca neobosit sa demonstreze ca merita si, daca are o multitudine de realizari, nu si le asuma, nu se bucura de ele, pentru ca nu a avut de la cine sa integreze, sa preia modul acela valorizant de a se privi. Toate reusitele sale, le atribuie intamplarii, norocului sau altora, le minimizeaza importanta.    

   Atat de firavi suntem. Dar suntem si rezilienti. Pentru ca, din fericire, stima de sine este un lucru care se recalibreaza constant, ea e modificata de realizari si de esecuri, de lectiile invatate din ele si de celelalte relatii pe care le avem. E important ca macar cineva sa fie martorul vietii tale suficient de mult, sa fii vazut de un altul, sa fii tu martorul modului lui de functionare si raportare la realitate, ca tu sa poti invata increderea. Oricine din anturajul copilului poate  avea o influenta pozitiva: tatal, un frate, o bunica, un profesor, un prieten, un psihoterapeut; chiar si un necunoscut poate avea un impact marcant, la un moment dat.       

    Mai tarziu, in viata de adult, procesul este mai anevoios, pentru ca necesita reparatie. Procesul de reparatie presupune desfiintarea unor credinte eronate despre sine, reducerea vinovatiei pe care orice copil si-o atribuie, cand ceva nu a mers bine in relatia cu persoana de ingrijire. Aceasta impresie ramane intiparita asa cum a avut ea loc la varsta aceea mica. Si, in cele din urma, trebuie create si “instalate” noi atitudini sanatoase fata de sine.                                                                                           Psihoterapeut Gabriela Vitikan